marți, noiembrie 18, 2014

Singuratatea se trateaza cu sport!

  Cand iti pierzi reperele, cand ti se pare ca nu mai cresti, cand starea de confuzie de dimineata nu trece nici dupa cea de-a doua cana de cafea, intoarce-te la lucrurile de baza! Treaba asta a spus-o un om fain, acum multi ani, la un antrenament, pe vremea cand eram copil. Mi-a sunat mie frumos de pe atunci, dar nu i-am inteles aplicabilitatea decat mult mai tarziu.
  Zilele astea ma incearca un sentiment de singuratate. Nu e tragic. Dar voi folosi singuratatea asta ca pe o resursa, nu ca pe un consumator, drept urmare ma voi pierde in planul efortului fizic. As sta in sala in fiecare zi, zilele astea as sta pana la epuizare. Pana simt ca nu-mi mai pot ridica bratele si cu toate astea sa trag de mine si sa le mai ridic macar o data, sa mai imping o limita, sa mai invat ceva, sa savurez efectul endorfinelor la final.
  Azi ma tratez cu alergare, maine pe tatami. Ambele forme de miscare reprezinta acele lucruri de baza. Ambele au menirea de a-mi reda echilibrul si totusi sunt atat de diferite. Daca alergarea imi ofera deconectarea ravnita, lucrul pe saltea imi permite sa uit de mine, sa las subconstientul sa-si faca de cap si sa ajung cu un pas mai aproape de targetul stabilit. Sa invat! SA MA INVAT!
  Desi exist foarte bine eu cu mine, desi am norocul sa detin abilitatea de a nu ma plictisi, de a avea oameni frumosi in jurul meu de la care sa-mi iau o parte din energie, ajung sa ma simt uneori ca un vas din care tot iau, dar pun prea putin inapoi. Atunci ma intorc la lucrurile de baza. Fiind prin definitie o tipa lenesa, prima reactie e sa ma sui in varful patului si sa jelesc de acolo pana ma ia somnul. Dar nevoia aproape organica de a invata constant, de a face diferenta, ma impinge pe tatami, sau pe pista si imi restabileste echilibrul.
  Si da, toata povestea asta se trateaza cu sport chiar si in situatia in care efortul fizic nu face parte din lucrurile tale de baza. Incearca internautule inainte de a ridica superior spranceana!

EFECTUL GENERAL OBSERVAT:
  Singuratatea asta pe cat suna de cliseic, pe atat de inspaimantatoare e pentru multi. Am vazut, in timp, oameni pe care frica de singuratate ii paraliza pur si simplu. Oameni dispusi sa se arunce intr-o incompatibilitate pe termen lung, doar din disperarea de a nu ramane singuri. I-am vazut indurand abuzuri din partea partenerilor si in acelasi timp incapabili sa raspunda la intrebarea "Se merita?"
  Sa te mariti/insori dupa o relatie scurta, sa faci un copil, sa-ti induri frustrarile si nefercirile, sa le induri pe ale celui de langa tine si sa i le proiectezi pe ale tale. Sa le transformi in normal. Sa uiti sa iti dai jos interfata inainte de culcare, sa-ti sugrumi sinele si sa il inlocuiesti cu ea. Sa te privesti amortit in oglinda spunandu-ti ca esti in randul lumii, sa simti ca te dezintegrezi cand toata stabilitatea asta construita din cutii goale de carton, se duce dracului! Sa lupti cu indarjire, sa te agati penibil si umilitor de ceva ce nu se poate repara, pentru ca de fapt nu a functionat niciodata corect.
  Sunt aproape convinsa ca singuratatea asta este rezultatul direct al unei dogme sociale perpetuate cam de cand Homo Habilis a inteles care e treaba cu sexutul si s-a pus pe....treaba.
  Conceptul singuratatii influenteaza indivizii in mod diferit. Exista ponderea (foarte mare din pacate) celor care isi vor trai viata pe genunchi, taras, nesatisfactor cu micile varfuri de falsa siguranta si frica aproape constanta si exista cei ridicati din pulberea mediocritatii generale. Cei care au trait declick-ul revelator si decid constienti de sine!
Aceasta observatie nu este o judecata, nu este menita sa gadile orgolii, ci sa genereze raspunsul clar sincer si fara ezitare la intrebarea "TU CE DECIZI?"

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu