duminică, noiembrie 09, 2014

Intoarcerea pe tatami

   Intoarcerea mea pe tatami, in cadrul Clubului Sportiv Pontica, apare intr-o perioada de confuzie totala in ceea ce priveste propria persoana. Dupa 11 ani de lipsa, de rugina, de sedentarism relativ. Ani de zbucium cu sinele, de autodescoperire the hard way, de perioade de low self-esteem, de un declick ce mi-a adus un echilibru pe care m-am chinuit sa il intretin si pe care eram pe cale sa il pierd.
   Am intrat iar in sala intr-un moment de dezamagire crunta in plan personal, de oboseala psihica cronicizata, intr-un timp in care ma simteam singura. Suna intr-adevar un pic cliseic, dar stim foarte bine ca, desi poate functionam perfect cu noi insine, nu suntem construiti sa fim solitari. Ma trezisem subit cu niste timp liber pe care nu stiam cu ce sa il umplu. Alternam starile de plictiseala cu cele de agitatie maxima si valsam gratios pe marginea unei depresii. Imi doream cu inversunare sa fac ceva pentru mine, cu mine. Sa schimb starile de agitatie si plictiseala cu senzatia de VIU.
   Si cum lumea e facuta din 600 de oameni care se cunosc intre ei, am avut norocul sa reaiu legatura cu un om frumos, la care nu ma mai gandisem de peste 10 ani. Am iesit la o bere si o poveste si am avut surpriza sa regasesc o energie buna, un film similar, un factor de confort psihic si mai ales familiaritatea gestului si a cuvantului. Mai era o luna de vacanta. M-am perpelit la foc mic dorindu-mi sa grabesc timpul.
   Trebuie sa recunosc ca am intrat in primul antrenament cu un entuziasm care sarea prin tavan, dar si cu teama ca atatia ani de stat pe bara ma vor forta fizic sa renunt. O problema cu spatele, genunchii subreziti si mai mult de ultima tavaleala cu motorul, imi cam dadeau emotii, dar eram pregatita sa trag de mine pana la ultimul strop de energie.
   Desi primul antrenament nu a fost unul epuizant si m-am bucurat de endorfinele de dupa, a doua zi a inceput cosmarul celei mai crunte febre musculare pe care le-am avut vreodata, Nici macar o clipa nu m-am gandit sa renunt, chiar daca pana si respiratul profund, simpla coborare a unei trepte sau ridicatul canii de cafea erau niste incursiuni pe taramurile durerii. Uitasem ca avem atatia muschi si sunt convinsa ca exista cercuri ale iadului despre care nemernicul ala de Dante n-a scris nimic, doar asa de fun, ca sa rada de fraieri :D
   Una peste alta, mi-o meritam. Uitasem de mine intr-un colt al existentei si vreme lunga pretuisem ceea ce nu trebuia pretuit, risipisem energie si timp incercand sa desfac mecanisme neavand resursele necesare. Cu fiecare pas si treapta coborata in saptamana aia ma simteam si mai VIE. Asta imi dorisem si stiam sigur ca nu va veni fara un pret dureros :)) Abia asteptam urmatorul antrenament.
   La nivel inconstient targetul meu a fost deconectarea dupa care tanjeam, dar ratiunea a fost o curva nemernica. Evolutia nu avea viteza pe care mi-am dorit-o. Eram constienta ca nu o sa fiu spirt, dar ma frustra teribil modul lent in care cresteam. Ameteli, timpul lent de reactie, reflexe aproape zero, executarea defectuasa a procedeelor explicate, mobilitate inexistenta, etc. si au aparut momente in care am vrut sa dau dracului totul si sa renunt.
   Evident m-am tarat de fiecare data la sala si de fiecare data am plecat cu gandul ca nu trag degeaba. Era piticul ala din capul meu care nu ma lasa sa stau. Ciudat ca piticul ala seamana al dracului de tare cu mine :D
   Timpul a trecut, sunt aproape 3 luni in care am slabit aprox 25 de kg, ma surprind constant in exercitiile de mobilitate, reflexele revin si cresc constant, lucrez mai corect, mai coerent, mai legat, am capul mai limpede, ma misc mai repede, reactionez mai repede, stratul adipos se duce si creste masa musculara si lista poate continua. La nivel comparativ cu acum 3 luni, schimbarea este de aproape 180 de grade si cu toate astea VREAU SI POT MAI MULT! Astept cu infrigurare examenul de centura, chiar daca stiu ca am sa muncesc de o sa imi iasa pe nas, ca voi avea momente in care, din nou, voi vrea sa renunt.
   Piticul ala nu mai e pitic, e tot mai mare, se identifica din ce in ce mai mult cu mine, sunt EU.
Am invatat sa imi ascult organismul, sa imi simplific starile, sa inteleg mai usor mecanismele ca sa inteleg motivul executarii.
   Avand timpul necesar, am descoperit ca imi place sa ajut in lucrul cu grupele de copiii. Dar mai presus de asta am descoperit in sala niste oameni frumosi, de o factura faina. Oameni langa care poti sa razi, sa cresti, sa transpiri pana simti ca nu mai poti respira si cu toate astea, langa ei, sa mai gasesti o ultima resursa de energie nebanuita. Oameni placuti atat in sala cat si in afara ei! Relatia cu ei dezvolta un soi de dulce complicitate in care nu sunt necesare toate cuvintele pentru a ne intelege.
Impulsul scrierii acestui articol vine dupa ce am citit postarea unuia dintre colegi, in care el isi exprima incantarea, iar eu m-am intrebat ce am castigat in aceste 3 luni.
   Desi cuvintele sunt putine si uneori sarace, va multumesc voua, Dan si Fane pentru rabdarea, efortul si energia pe care mi le oferiti si va multumesc voua colegi faini. Am onoarea de a ma regasi si de a creste langa voi!
Ne vedem miercuri!




Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu